Omul este condamnat la libertate

Motivarea membrilor unei organizatii isi gaseste din ce in ce mai des un timp de reflectie pe ordinea de zi a managerilor acesteia. De la managementul clasic pana la cel modern si post-modern, au fost dezvoltate mai multe teorii referitoare la cea mai buna modalitate prin care ne putem tine angajatii la un nivel satisfacator de buna-purtare.
Doua dintre mai sus-amintitele teorii, Teoria X si Teoria Y, fac referire la gradul de acceptare a muncii al individului si necesitatea managerului de a (nu)-l constrange sa-si indeplineasca sarcinile prevazute in fisa de post...si nu neaparat numai.
Managerii romani au fost acuzati in multiple ocazii ca promoveaza Teoria Y, in timp ce pun in practica Teoria X, controland, amenintand si pedepsind. Dar eu zic sa facem un experiment: sa intrebam un esantion reprezentativ din angajatii acestia asupriti, cat la suta sunt capabili sa-si asume responsabilitatea actiunilor lor, au initiativa si ambitia luarii unei decizii. N-as vrea sa fim dezamagiti afland ca o mare parte din ei se lauda cu aceeasi teorie (Y), dar se comporta dupa principiile celeilalte, asa, ca e mai comod. Iar galagia e pur si simplu de imagine (vedeti ce galagie e acum in pre-campanie electorala).
A nu se intelege ca iau partea "directorilor" cu aere de superioritate. Doar ma gandesc si la reversul medaliei - angajatii cu aere presupus-inferioare, care isi doresc libertatea, dar nu si responsabilitatea ce deriva din ea.
Ori, dupa cum bine spunea Sartre, "Omul e condamnat la libertate", iar consecintele constientizarii acestui fapt au fost, ironic, inventarea de-a lungul istoriei a multiplelor forme care sa-l constranga, sa-i ofere un pretext de motivare a actiunilor sale. Modalitatile in care alege sa se justifice sunt cele care il definesc pana la urma.